...si revin...din nou

vineri, 25 februarie 2011

...si totusi vine o vreme cand parca obosesti sa te mai exprimi, sa te arati lumii asa cum esti...si lasi, ocazional, sa-ti ia locul altceva. Si ceva pune stapanire pe mintea ta si trupul tau si poate si pe sufletul pe care incerci sa-l indesi cu bocancii undeva, in adanc, oriunde, numai sa nu va intalniti o vreme. Si uneori ai senzatia ca doua persoane traiesc in acelasi trup si te pierzi de tine...de cealalta, te confunzi, devii poate una cu ea, ai vrea s-o gonesti, dar nu mai pleaca, iar in final nu mai stii cine este una si CE este cealalta. Si traiti impreuna in acelasi trup si in aceeasi minte pentru ca tu ai invitat-o acolo, ba chiar ai insistat sa vina, fara sa-ti imaginezi vreo clipa ca poate ai vrea ca la un moment dat sa plece si nu vei mai scapa. Ca sa te impaci cu ideea asta iti imaginezi ca poate a fost acolo mereu. Cauti scuze, motive, pretexte, explicatii, logica...dar defapt...poate ar fi mai usor sa te impaci cu ea. E o idee care poate nu iti place, dar pare a fi o solutie...si incerci. Incerci sa te impaci cu ea, caci doar impartiti acelasi acoperis. Incerci sa fii ca ea, incerci sa o faci pe ea sa fie ca tine, dar de fiecare data apare un punct cand totul devine haos. Si parca ai lua-o de la capat iar si iar.
Si din nou vine o vreme cand parca obosesti sa te mai exprimi, sa te arati asa cum esti. Si revii la ea. Si constati ca ea a fost mereu acolo, dar nu ca o piedica, asa cum ai vazut-o tu mereu, ci ca un refugiu. Si de fiecare data ea te-a scapat si ti-a oferit salvare cand oboseai sa te arati asa cum esti. (neterminat...nici nu cred ca va fi vreodata terminat)

Blondele spun lucruri trasnite

joi, 29 iulie 2010

Cand faci o criza de personalitate in timpul unei crize de personalitate cum se numeste? Dubla personalitate?! Naaaahh...prea prozaic. Trebuie sa existe si alt raspuns.

Inca un post stupid si lipsit de logica

sâmbătă, 27 martie 2010

Cred ca am prostul obicei de a privi mereu lucrurile dintr-o cu totul alta persectiva decat cea...obisnuita sa spunem (si mai am, desigur, un alt prost obicei de a edita posturi si de a nu le publica).
M-a trasnit acum ideea ca...si intru direct in problema...starea noastra de jale, de plangere...de dor fata de o persoana apropiata care a murit porneste dintr-un mare egoism. Da,egoism...pentru ca NOI nu ne simtim bine ca persoana respectiva a decedat, pentru ca NOUA ne este dor, pentru ca vietile NOASTRE ne sunt date, poate, peste cap de decesul acelei persoane, pentru ca NOI nu mai putem dormi, pentru ca NOI nu mai putem manca, pentru ca NOI nu ne mai putem concentra...pentru ca tot NOI vom uita, cu timpul, acea persoana...mai devreme sau mai tarziu. Si asta pentru ca, pur si simplu, asta este mersul lucrurilor.
Si asta ma duce cu gandul la moartea mea si la cum as vrea sa ramana lumea in urma mea. La cum as vrea sa ramana in perioada imediat urmatoare, caci mai tarziu totul va fi regula pentru restul,care vor da uitarii existenta mea. Asa ca vreau stare de bine in urma mea, oricat de stupid ar suna pentru unii, vreau ca cei pe care-i las in urma sa se bucure si sa rada cand vorbesc despre mine. Nu vreau lacrimi, nu vreau regrete, vreau linistea lor la gandul ca eu sunt bine unde voi pleca. Vreau sa-si imagineze ca m-am mutat si ca nu ma voi intoarce prea curand. Sa-si imagineze ca am parasit tara.
Apoi, dupa scurt timp de pareri de rau ca am plecat, le permit sa ma dea uitarii...................................................................................................................................................................

kjhfjhsekjfgabvmxzgfi

joi, 21 ianuarie 2010

Seems like i am the dramatic type, though i have never liked dramas or maybe i taught that neither of one is good enough so i preffered to create my own. Is true, i have had the perfect material for this, but maybe i should have ignored everything and act like nothing unnormal ever happened...but i preffered to take it all, put it on a box and from time to time take out all that misery, dress with it, get full of it, throw it on the ones who provoked it...and all this because actually i couldn't bear it, i couldn't get over it, i couldn't forget...forgive...though i wanted so much to forgive her, i implored her to help me to forgive her...but she is there, in her world, where she thinks she is someone else, where she forgets all those bad things like it never happened...and i implored her again and again...till today. Today...when i am writing this and wondering if i still love her, when i realise that i really should have left long time ago...blood from her blood and though so different, so far away one from another, strangers...so i leave her asking myself if i will miss her, if she will miss me, if she will ever call or remember me being her daughter...

Cu un pas mai aproape...sau mai departe

marți, 22 decembrie 2009

As usual...

luni, 14 decembrie 2009

pain, an eternity as heartbreaking, as is the line in the palm ronduri around silence, as a wing of France, suddenly thousands of birds, as the noisy chaos that only you hear it, which only you step and that only you dress, echoing deaf and absurd, which gives tarcolae every morning, every night of your being, pain ... as quiet as a one eyelid open, but empty ... lost as a root dry when you put your hope, as a song without notes, as a version without words, pain ... as the rust on one side of the soul, as an endless chasm in which you want to reach the end, as the grief untold, forgotten lips parted, as a dry cloud of rain, pain ... Sharp as a move, to convert to nothingness, the spasm in the Rose Petal, a trail of mud on the word of love, the beginning of the end of means, pain ... always knew that the waiver as a cigarette stub rujat found under the bed, the scent of old on one pillow, like a hair knotted in sweat, pain ... as an empty cup that no you never fill, as an illusion from the shoe, like a speck of dust, like an envelope trundle through the pockets of all garments, neck pain ... like a strangled by hands last kiss ...

De dimineata...

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Dimineata asta foarte dimineata mi-a adus un gand dintre acelea pe care le simti profund pana in adancul fiintei tale si mi-a spus ca nimic din avem sau credem ca avem nu ne apartine niciodata...poate doar amintirile, care nici acestea nu sunt doar ale noastre, caci mereu se leaga de alte persoane, cu care le impartim...
(am cautat o imagine cu o raza de soare pentru postul acesta, dar pentru ca niciuna nu era ca cea din dimineata mea...ramanem fara poza, dar cu amintirea razei noastre de soare)