duminică, 16 noiembrie 2008
Azi, pentru mine, a fost ziua Dan Puric. Adica, asa cum fac uneori, l-am ascultat pe Youtube intruna si m-am umplut din nou de mine, pentru ca prin cuvintele lui el asta face - ne aduce aminte de noi, de...cine suntem. Astfel ca mi-am adus aminte de o intamplare de anul acesta, pe cat de haioasa, pe cat de lipsita de profesionalism din partea mea, pe atat de profund am perceput-o eu.
Prin vara acestui an Dan Puric a venit la Calarasi, lipsitul meu de cultura orasel, pentru a sustine una dintre cunoscutele sale conferinte, pe care le poarta in intreaga tara si in care vorbeste despre toate, vechi si noi, trairi, dureri, placeri, virtuti, noi, voi, ei, credinta...In domeniul in care lucrez ma ocup, printre altele, si de actiunile culturale care au loc in oras, astfel ca seara, la ora cand maestrul urma sa urce pe scena teatrului local, m-am postat cumintica pe un scaun, nestiind exact ce va urma. Spre placuta mea surprindere, pentru prima oara de cand lucrez in domeniul in care lucrez, am gasit sala teatrului plina la refuz. Cu o punctualitate care a socat chiar, in scurt timp si-a facut aparitia si magicul Dan Puric, o prezenta incantatoare, simpla, dar de o genialitate ce nu se poate exprima in cuvinte, dar de care m-am convins abia cand l-am ascultat vorbindu-mi in fata. Doua ore. Doua ore l-am ascultat muta, doar eu si el, uitand unde sunt, de ce sunt acolo, cum ma cheama, realizand, insa, ce am de facut cu mine, cu cei din jurul meu...cine sunt. Conferinta s-a incheiat, am plecat acasa pe jos, desi, in mod normal as fi luat un taxi, si am avut la dispozitie tot drumul sa reiau in gand fiecare clipa traita in aceste doua ore. Ajunsa acasa, am realizat ca am uitat sa fac fotografii, care imi erau necesare pentru articolul pe care urma sa il scriu a doua zi. Pentru prima data in aproape cinci ani am uitat pur si simplu sa fac fotografii, pentru ca in cele doua ore in care l-am ascultat pe Puric, pe scaun nu statea ziarista, nu omul care munceste, nu omul care are nevoie de bani pentru a supravietui, ci spiritul la cel mai inalt nivel al omului, spiritul care era hranit in acele clipe la maxim si care nu mai avea nevoie de nimic altceva. In mod normal m-as fi simtit rusinata si incompetenta din cauza faptului ca am uitat sa fac fotografiile. Mi s-ar fi parut, in alte conditii, un semn de mare lipsa de profesionalism, dar de data aceasta NU...am simtit ca, vreme de doua ore, nu exist fizic, ci sunt doar spirit care se hraneste cu stiinta, m-am umplut de EU.
Este joi, asa ca am revenit...cu poze frumoase din Suria - Spania, un orasel superb, o Sighisoara a noastra. Norocul meu cel mare a fost sa prind o zi din festivalul medieval care se desfasoara anual aici, in zona veche a orasului, la castel. Asa ca am nimerit unde imi place mie cel mai mult - printre ruine, lucruri vechi, antichitati, obiecte de toate felurile lucrate manual (unele chiar in fata ochilor tai) de mestesugari priceputi, esente de parfumuri, haine medievale, targuri de antichitati, dulciuri, mult lemn, muzee, pietre semipretioase neprelucrate (bineinteles ca mi-am achizitionat si eu cateva), oameni veseli, primitori, strazi inguste, pietruite, case inalte vechi, formatii medievale, ciudatenii, libertate, naturaletea in stare pura... Nu mai bat campii, las pozele sa va spuna ele restul.
