Cred ca, postand clipul acesta, incerc sa spun ca nu am murit (inca) :)) Sunt doar intr-o pauza de gandire, lene, lipsa de timp sau cum s-o numi. Cert este ca mi-a si placut foarte mult clipul si trebuia sa impart placerea asta.
In urma cu cateva luni am descoperit un blog al unui tanar din Bucuresti, care realizeaza cu cele doua maini ale sale niste minunatii de carticele (si nu agende, asa cum le-am tot spus eu intr-una, desi, practic, asta sunt pentru ca poti scrie ce vrei in ele), pe care le confectioneaza din cele mai ciudate materiale si care au cele mai ciudate si frumoase forme. Pornind de la piele de toate felurile, hartie, panza, sfoara, lemn si pana la metal, polistiren caserat, plante, vinil, instilatoare, Dinu Bodiciu le foloseste pe toate depasind barierele imaginatiei, creativitatii si originalitatii. Hartia carticelelor este colorata sau nu, tratata cu diferite chestii, oferind un aer vechi, in functie de model. Asa ca dupa ce mi-am umplut ochii cu minunile lui, m-am oprit asupra uneia, l-am contactat, mi-am exprimat dorinta, iar azi minunea mi-a sosit prin posta si o puteti vedea in imagine. Din cate am inteles de la el, procesul de creare a unei carticele dureaza cam o saptamana si cred ca pot spune ca fiecare dintre ele este unicat, caci nu pot iesi doua la fel. Nu m-am decis inca ce voi scrie in carticica (as avea totusi o idee) pentru ca este atat de frumoasa, de stilata...unica, incat parca imi este teama s-o ating. Astept totusi sugestii.
Recunosc. Intentionam sa nu mai scriu. Doar ca de vreo doua zile ma macina un gand care nu are absolut nicio legatura cu mine, dar l-am simtit atat de profund, incat aproape ca ma deranjeaza. Ma gandeam la personalitati ilustre ale acestei lumi (majoritatea moarte demult) si la faima pe care au reusit sa o dobandeasca prin genialitatea lor - fie ca vorbim de scriitori, inventatori, amante celebre, muzicieni, conducatori - si la faptul ca unii dintre ei au ramas in istorie nu atat prin ceea ce au realizat, cat printr-o fraza stupida pe care au rostit-o in cel mai nepotrivit moment al vietii lor. Am incercat sa ma pun in aceasta postura (da, mi-am permis sa ma cred vreun geniu creator) si am simtit aproape pana la durere, transformata apoi in indiferenta, sentimentul de distrugere a unei munci de-o viata, a unei cariere sclipitoare. Oameni celebri datorita genialitatii lor, dar care au ramas in istorie datorita unei gafe, care au fost judecati imediat si pe care multi ii tinem minte tocmai datorita replicii sau gestului stupid pe care l-au "scapat" intr-un loc nepotrivit, intr-un moment nepotrivit...intr-o secunda nepotrivita. Eu cred ca asta are stransa legatura cu frustrarile asistent(z)ei.
Primul post pe anul 2009. Nu stiu daca ar trebui sa insemne ceva pentru mine. Daca da, ei bine, nu inseamna absolut nimic. Recunosc, m-am simtit oarecum prost pentru ca imi uitasem parola cand a trebuit sa ma loghez. Planuri pentru 2009? De niciun fel. Nu am tras linie la finele lui 2008 si nici nu am inceput o pagina noua pentru 2009. Sunt neutra. Nu sunt nici bine, nici rau. Nu am ganduri marete, dar nici lipsa de ganduri. Nu intentionez sa fiu nici mai buna, nici mai rea. Poate doar si mai sincera, indiferent de consecinte. Pe scurt, am sa incerc sa pastrez in continuare un oarecare echilibru, afisand un aer si mai neutru decat pana acum.
Gandurile mele sunt baloane de sapun
Vara port cizme cand ne intalnim
Am invatat de la tine
Sa trag oamenii de limba
Zarurile stau mereu in buzunarul stang-
Nu tine de superstitie
Doar ca n-am buzunar drept
Mi-am cusut buzele cu rosu
Ziceai ca vrei o telecomanda cu "off" - "on"
Eu ti-am cumparat lapte si l-am pus sub brad
Vara e departe acum
Port cizme sa nu ma iei prin suprindere-
Si eu stiu sa calc pe tamplele altora
Perfect. Atunci am sa-ti spun acum. Si nu pentru ca insisti sa stii ce era in mintea mea, ci pentru ca as lua-o razna daca nu ti-as marturisi. Ei bine, imi venea sa te trag de pe scena aia si sa iti scot camasa ta cea alba, impecabila, imaculata (parca faceai reclama la dero), sa o sfasii de pe tine, in timp ce cativa nasturi se pierd printre decolteurile fanelor tale si sa o mototolesc bine in palmele mele mici, sa o storc ca pe rufele proaspat spalate si apoi sa ti-o ofer galant pentru a te imbraca cu ea, dupa care ti-as face vant sa te intorci la microfon si ti-as urla, in timp ce te intorci la locul tau, sa-ti scoti si pantofii.
Nu am starea necesara pentru a scrie acest post, dar, sperand ca ideea conform careia pofta vine mancand isi va face efectul si la mine, ma pun pe treaba, mai ales ca am chef sa depan amintiri si sa ies din amorteala. Amintiri de foarte demult, printre putinele care raman vii, de parca ieri s-ar fi intamplat toate, de parca ieri prindeam broaste dupa ploaie, le intorceam cu cracii in sus si le gadilam pe burtica lor gri-albastra cu cate un betisor si apoi apasam cu degetul pentru ca imi placea gaura care se facea in locul in care trebaluiam eu si se umfla in alta parte. Si tot parca ieri luam cutiile de creme goale ale mamei si ma opream cu ele in manute la prima balta care imi iesea in cale, din care adunam toti mormolocii, care mi se pareau cele mai fascinante creaturi. Iar atunci cand nu mai aveam cutii goale, le luam pe cele cu crema, le goleam frumusel in chiuveta, pentru ca erau mai importanti mormolocii mei decat crema mamei, iar eu eram foarte incantata ca le ofeream lor o casa noua si parfumata. Minunatiile astea le faceam daca nu eram la furat de fructe din pepiniera, cand imi indesam in tricou visine si corcoduse, iar in ciorapei ce mai apucam inainte sa ne alerge pe toti paznicul. Si mama nu se supara ca ii veneam acasa cu hainele murdare si patate si nici nu avea timp sa-mi zica ceva, pentru ca eu ma schimbam repede repede si plecam la joaca pentru episodul urmator de nebunii. Asta pana cand m-am hotarat sa devin mare fermier si m-am pus pe crescut rame. Si chiar am fost fermier priceput, dar numai vreme de o saptamana, pentru ca mi-am inecat cele 10 rame amarate din borcan. Eu am vrut doar sa le dau apa destula sa nu moara de sete, dar pana la urma au murit de...prea multa apa. Si NU. Fructele (sau ce-or fi ele) acelea mici micute, rosii si negre, care se gaseau in toate tufisurile din parcuri si din jurul blocurilor NU sunt otravitoare, asa cum spuneau toti copiii de la bloc. Le-am incercat eu pe toate in vazul tuturor, care s-au ofticat ca eu am curaj sa le mananc si ei nu. Nu m-au otravit ele, ci m-au otravit acum, mare fiind, cuvinte, fapte, atitudini...oameni.
