Gandurile mele sunt baloane de sapun
Vara port cizme cand ne intalnim
Am invatat de la tine
Sa trag oamenii de limba
Zarurile stau mereu in buzunarul stang-
Nu tine de superstitie
Doar ca n-am buzunar drept
Mi-am cusut buzele cu rosu
Ziceai ca vrei o telecomanda cu "off" - "on"
Eu ti-am cumparat lapte si l-am pus sub brad
Vara e departe acum
Port cizme sa nu ma iei prin suprindere-
Si eu stiu sa calc pe tamplele altora
Perfect. Atunci am sa-ti spun acum. Si nu pentru ca insisti sa stii ce era in mintea mea, ci pentru ca as lua-o razna daca nu ti-as marturisi. Ei bine, imi venea sa te trag de pe scena aia si sa iti scot camasa ta cea alba, impecabila, imaculata (parca faceai reclama la dero), sa o sfasii de pe tine, in timp ce cativa nasturi se pierd printre decolteurile fanelor tale si sa o mototolesc bine in palmele mele mici, sa o storc ca pe rufele proaspat spalate si apoi sa ti-o ofer galant pentru a te imbraca cu ea, dupa care ti-as face vant sa te intorci la microfon si ti-as urla, in timp ce te intorci la locul tau, sa-ti scoti si pantofii.
Nu am starea necesara pentru a scrie acest post, dar, sperand ca ideea conform careia pofta vine mancand isi va face efectul si la mine, ma pun pe treaba, mai ales ca am chef sa depan amintiri si sa ies din amorteala. Amintiri de foarte demult, printre putinele care raman vii, de parca ieri s-ar fi intamplat toate, de parca ieri prindeam broaste dupa ploaie, le intorceam cu cracii in sus si le gadilam pe burtica lor gri-albastra cu cate un betisor si apoi apasam cu degetul pentru ca imi placea gaura care se facea in locul in care trebaluiam eu si se umfla in alta parte. Si tot parca ieri luam cutiile de creme goale ale mamei si ma opream cu ele in manute la prima balta care imi iesea in cale, din care adunam toti mormolocii, care mi se pareau cele mai fascinante creaturi. Iar atunci cand nu mai aveam cutii goale, le luam pe cele cu crema, le goleam frumusel in chiuveta, pentru ca erau mai importanti mormolocii mei decat crema mamei, iar eu eram foarte incantata ca le ofeream lor o casa noua si parfumata. Minunatiile astea le faceam daca nu eram la furat de fructe din pepiniera, cand imi indesam in tricou visine si corcoduse, iar in ciorapei ce mai apucam inainte sa ne alerge pe toti paznicul. Si mama nu se supara ca ii veneam acasa cu hainele murdare si patate si nici nu avea timp sa-mi zica ceva, pentru ca eu ma schimbam repede repede si plecam la joaca pentru episodul urmator de nebunii. Asta pana cand m-am hotarat sa devin mare fermier si m-am pus pe crescut rame. Si chiar am fost fermier priceput, dar numai vreme de o saptamana, pentru ca mi-am inecat cele 10 rame amarate din borcan. Eu am vrut doar sa le dau apa destula sa nu moara de sete, dar pana la urma au murit de...prea multa apa. Si NU. Fructele (sau ce-or fi ele) acelea mici micute, rosii si negre, care se gaseau in toate tufisurile din parcuri si din jurul blocurilor NU sunt otravitoare, asa cum spuneau toti copiii de la bloc. Le-am incercat eu pe toate in vazul tuturor, care s-au ofticat ca eu am curaj sa le mananc si ei nu. Nu m-au otravit ele, ci m-au otravit acum, mare fiind, cuvinte, fapte, atitudini...oameni.
Mi s-a pus mie pata de vreo 2 zile sa-mi schimb template-ul, asa ca m-am pus pe cautat si downloadat (traiasca free download si in alte cazuri) si din peste 100 de sabloane nu am gasit decat vreo 5-6 care sa imi placa si mie cat de cat. Acesta este nou si este unul dintre ele. Numai ca niciunul nu imi place cu adevarat, in sensul ca nu simt ca ma reprezinta suficient de mult, asa ca cer ajutorul. Daca stie cineva vreun loc in care sa pot gasi ceva mai deosebit, astept informatii. Ca idee, as vrea ceva in nuante calde (maro, bej, unt...tralala) pentru ca eu sunt o scorpie rece si trebuie sa incalzesc intr-un fel atmosfera :), fara floricele, ondulele, rozulele, sclipicele si alte chestii de-astea. Iar daca cineva vrea sa isi schimbe template-ul, il pot ajuta cu ce am downloadat eu. Poate se potrivesc gusturile. (Cel din imagine este unul dintre cele downloadate)
La naiba, nu credeam ca o sa scriu vreodata un post de genul asta. Mai am si eu scapari :)
Mai sunt in lume si in timp atatea vise, atat de multe vise de nimeni visate
Azi cerul norilor e plin de intamplari, dar gol de soarta
Toti treceti peste zilele vietii noastre, posomorati spre noi si zambitori spre cer
Uneori simturile atipesc si-n trupuri amintirile se reaprind ca stelele dupa ce piere ziua
O cheama Cristina. Ne-am cunoscut anul trecut, pe la inceputul verii. Nu mai stiu cum si in ce fel si chiar nu mai conteaza, cert este ca imaginea ei mi-a ramas intiparita, si nu doar pe retina, ci undeva in coltul cu "nu credeam ca voi trai asa ceva". Era italianca. Lucra la un institut de cercetari din Bucuresti si venise in orasul meu pentru a face un studiu social privind familiile de rromi. Ne-am intalnit de cateva ori pentru ca o puteam ajuta cu informatii si ne apropiasem in extrem de scurt timp, asa cum nu mi s-a mai intamplat cu nicio fata. Intr-o seara ne-am intalnit in oras sa palavragim ca fetele si sa lasam chestiile profesionale deoparte. Cristina era bruneta cu ochii verzi. Nu era o femeie frumoasa, dar il avea pe "vino-ncoace". Am baut o sticla de vin alb si apoi, in drum spre garsoniera ei, in care statea cu chirie,am mai luat una. Am ajuns la ea, ne-am asezat confortabil, iar Cristina a incercat sa deshida sticla de vin. Dupa ce s-a chinuit putin a reusit...sa o verse pe mine. A incercat sa ma stearga cu niste servetele si apoi, jenata, s-a repezit la sifonier sa imi dea ceva sa ma schimb. M-am intors cu spatele sa ma dezbrac, iar cand bluza mea a alunecat de pe mine am simtit buzele Cristinei atingand usor umerii mei. Am crezut ca mintea mea a luat-o razna, ca totul este in imaginatia mea si secunde bune nu am avut nicio reactie. Dar Cristina era mai reala ca oricand si cu o mana si-a facut loc printre suvitele de par catre gatul meu, astfel ca ii simteamn respiratia mai aproape si mai calda ca oricand. Am scapat bluza din maini, iar Cristina m-a intors cu fata spre ea, m-a privit angelic in ochi si mi-a adulmecat fata, in timp ce degetele ei coborau usor pe spatele meu, lasand in urma adieri calde si fricoase. Buzele ei au urmat apoi curbura nasului, a buzelor si a barbiei mele si s-au oprit cuminti pe linia gatului, care se oferea atingerii, in ciuda unei impotriviri careia ii puteam face cu usurinta. M-a intins grijuliu pe pat si cu gesturi sigure mi-a desfacut blugii, care in scurt timp zaceau pe parchet si uitasera complet de mine. Cristina m-a privit din cap pana in picioare si zambea pofticios si satisfacut, apoi si-a proptit o mana in parul meu si buzele pe gat. Joaca ei a continuat mult timp, iar eu o lasam surprinsa, infiorata si muta de placere sa ma atinga unde si cum doreste si simteam in palmele si saruturile ei implinirea.
Nu am mai vazut-o niciodata pe Cristina de atunci si nici nu mai stiu nimic de ea. Nu am sunat-o niciodata si nici ea nu a facut-o. Si, de teama de a nu distruge amintirea cu o vorba sau un gest bizar al vreuneia dintre noi,nici nu cred ca vreau sa ne mai intalnim vreodata.
Ba eu ma calc singura pe bombeuri, in lipsa de bombeul altcuiva, iar daca, intamplator, in timp ce eu stau aplecata si imi leg sireturile, apare vreun bombeu numai bun de calcat, imi imaginez ca ploua, imi deschid de indata umbrela mea cea roz cu dantela alba si imi caut alt scaun, pe care sa imi asez posteriorul de femeie, pentru a-mi continua ritualul cu sireturile pantofilor mei vintage, carora le prelungesc viata, indiferent ca ei trag sa moara sub talpile mele masura 36.
Imi vine sa gandesc zgomotos,iar ideile mele sa fie auzite fara ca eu sa le rostesc sau sa le scriu pe aceasta pagina, care chiar daca suporta orice este prea rece pentru mine. Poate ca prefer mai mult pixul pe hartie, poate ca sunt invechita, romantica fara sa recunosc, pierduta stiind ca n-am sa ma regasesc niciodata de teama ca m-as plictisi de mine sau, poate ca pur si simplu, nu stiu ce caut aici, intr-un alt loc ce nu-mi apartine si de la care nu stiu ce vreau. Si da, poate ca sunt nefericita sau nemultumita, poate ca imi bat joc de mine si poate ca eu chiar pot mult mai mult, dar cand toate lucrurile care ma inconjoara simt ca imi sunt complet straine, prefer globul de cristal la care stiu ca prea curand nu va ajunge nimeni.Si constat ca in globul meu eu si cu mine ne intelegem, pentru prima oara, destul de bine...nu ne mai certam, nu ne mai contrazicem si suntem fericite. E o stare de moment, dar este starea mea si, in afara de asta, nimic nu este permanent. Suntem facuti din stari, pe care le traim asa cum stim fiecare, pe perioade determinate de timp, caci ne-am satura ingrozitor inclusiv de starea de fericire permanenta, despre care crezi tu ca exista. Nimic nu este permanent si nici nu vreau sa fie, caci permanenta duce la monotonie din punctul meu de vedere.
Si da, poate ca am sa imi las, la un moment dat, viata in mainile altcuiva. Oricat de mult imi place sa imi controlez numai eu viata, am s-o inmanez altcuiva vreodata...pentru ca ma voi plictisi de ea, pentru ca vreau adrenalina, pentru ca asa simt, pentru ca asa trebuie. Sa lasam ipocriziile deoparte. Sa ne retinem de la a spune "eu fac numai ceea ce simt". Hai sa nu mai spunem, hai sa ne straduim sa facem si atat. Am auzit expresia asta atat de des, incat incepe sa isi piarda sensul.
"Traieste clipa"...traieste-o pe naiba. In globul meu traiesc ce vreau, cand ies din el sunt alta. Sunt pentru ca mi-o cer ei. Sunt ca ei.
Sunt la ora culpabilitatii acum si simt nevoia sa ma confesez si sa marturisec faptul ca ma simt vinovata. Ma simt vinovata pentru mai multe lucruri, dar acum ma voi opri la unul singur, si anume acela ca niciodata...dar niciodata nu am donat, in nesimtirea mea, niciun ban atunci cand mass-media a prezentat, pe diferite cai, cate un caz al unei persoane foarte bolnave, care avea nevoie urgenta de o interventie medicala ce i-ar fi salvat viata. Si vorbesc aici de cazurile "pe bune", prezentate concret, si nu de mass-urile pe care le primesc pe messenger, despre a caror veridicitate nu ma pot pronunta. Nu este prima data cand ma gandesc la aceasta vina a mea, dar, cu toate acestea, nici pana acum nu am facut nicio donatie, iar sentimentele mele de vina nu folosesc nimanui. Asa cum nu foloseste nici faptul ca mereu am avut doar intentia de a dona sume de bani si m-am oprit gandinu-ma ca ceea ce puteam eu oferi era prea putin. Si am gresit, caci putin adunat cu putin face, intr-un final, mult. Sentimentul de vina ma impinge acum si catre o latura oarecum egoista, caci stau si ma gandesc ce ar fi daca maine m-as afla chiar eu in situatia persoanei foarte bolnave si as avea nevoie de o suma mare de bani.
Nu am sa inchei prin a spune ca maine prima grija va fi sa ma interesez de un astfel de caz pentru a dona bani, pentru ca as impinge ipocrizia la extrem, ci doar ca atunci cand se va intampla asta voi scrie pe blog. Dar stiu, cu siguranta, ca o donatie nu m-ar face sa ma simt mai putin vinovata, cand stiu ca mai exista multe alte cazuri, ce nu pot incapea in buzunarele mele.
Cand eram mica il porecleam "Victor pictor". Ma batea de fiecare data, asa cum stiu cel mai bine sa faca fratii mai mari. Pe mine ma amuza teribil aceasta rima, asa ca, desi stiam ca am s-o incasez iar, la fel strigam dupa el. Dupa multi ani s-a apucat singur de studiat pictura si au inceput sa iasa minuni din mana lui. Dupa alti ani a facut ce trebuia - a urmat Artele Plastice. Facultatea i-a schimbat complet stilul. Imi placea mai mult abstractul nescolit. Anul acesta si-a luat licenta. Acum este si dom' profesor. Si pentru ca sunt admiratorul nr. 1 vreau sa impart cu voi ce simt cand ii privesc tablourile. (Povestea este lunga, interesanta, plina de suisuri si coborasuri, a caror aflare nu foloseste la nimic. Las picturile sa vorbeasca in locul a 1000 de cuvinte).
 |
| Victor...pictor |
Chiar daca titlul duce cu gandul la ideea ca as vrea sa scriu ceva despre o persoana pe care am pierdut-o, nu asta va urma. "Rupand" Youtube-ul in doua, nu stiu cum am ajuns de la masonerie la chestii de genul "in memoria" si m-am uitat la vreo 6-7 clipuri. Toti cei din imagini erai tineri cu varste cuprinse intre 18 - 23 de ani care murisera, cei dragi realizand aceste clipuri pentru ei. Absolut toti decedasera in accidente de masina, si nu de vreo boala incurabila. Probabil ca viteza a fost principala cauza, poate chiar condusul sub influenta bauturilor alcoolice si, desigur, lipsa centurii de siguranta. Nu vreau sa fac alte afirmatii, care ar putea duce la concluzia ca as fi insensibila la durerea familiilor lor si nici nu judec pe nimeni. Las clipul acesta sa vorbeasca de la sine. Dumnezeu sa ii odihneasca in pace!
Senzatia ca te cunosc...ma gandeam care sunt cele mai placute sentimente in momentele in care cunosc oameni noi si m-am oprit asupra acestuia, pe care l-am trait incredibil de putine ori (imi ajung degetele de la o mana sa le numar) - senzatia ca, desi am cunoscut un om pentru prima data, sunt convinsa ca l-am mai vazut undeva, i-am mai vorbit, am baut (poate) impreuna o cafea, mi-a povestit despre viata lui, iar eu despre a mea. Este mai mult decat o senzatie de deja-vu, intrucat imi vine sa imbratisez acea persoana ca pe un prieten drag, de care mi-a fost tare dor, care a plecat fara sa-mi spuna si care a revenit sa o luam de la capat din punctul in care ramasese prietenia noastra. Nu am marturisit niciodata unei astfel de persoane ce simt fata de ea din teama de a nu parea fatarnica. Si, culmea, mi s-a intamplat asta cu oameni pe care nu am cum sa ii mai intalnesc prea curand sau vreodata pentru ca distanta kilometrica este imensa, dar ma gandesc, totusi, ca daca ne-am intalnit vreodata in lumea trecuta in si sub diferite forme, exista posibilitatea ca si in lumea aceasta sau cea viitoare drumurile noastre sa devina iar comune.
Azi, pentru mine, a fost ziua Dan Puric. Adica, asa cum fac uneori, l-am ascultat pe Youtube intruna si m-am umplut din nou de mine, pentru ca prin cuvintele lui el asta face - ne aduce aminte de noi, de...cine suntem. Astfel ca mi-am adus aminte de o intamplare de anul acesta, pe cat de haioasa, pe cat de lipsita de profesionalism din partea mea, pe atat de profund am perceput-o eu.
Este joi, asa ca am revenit...cu poze frumoase din Suria - Spania, un orasel superb, o Sighisoara a noastra. Norocul meu cel mare a fost sa prind o zi din festivalul medieval care se desfasoara anual aici, in zona veche a orasului, la castel. Asa ca am nimerit unde imi place mie cel mai mult - printre ruine, lucruri vechi, antichitati, obiecte de toate felurile lucrate manual (unele chiar in fata ochilor tai) de mestesugari priceputi, esente de parfumuri, haine medievale, targuri de antichitati, dulciuri, mult lemn, muzee, pietre semipretioase neprelucrate (bineinteles ca mi-am achizitionat si eu cateva), oameni veseli, primitori, strazi inguste, pietruite, case inalte vechi, formatii medievale, ciudatenii, libertate, naturaletea in stare pura... Nu mai bat campii, las pozele sa va spuna ele restul.
http://picasaweb.google.com/guest240/SURIASPAIN#
Pentru ca am sa dispar pana atunci. Plec. Ma duc dupa ea, dupa ei, dupa mine...plec sa imi caut toamna cu ciuda ca nu am scris despre spectacolul la care am fost luni, la Sala Palatului, cu Tudor Gheorghe, nici despre amintiri de cand era toamna in palmele mele, nici despre el, despre ei, despre noi toti...despre mine.Plec cu ciuda ca desi am blogul de aproape o luna nu am putut sa fiu eu insami asa cum as fi vrut...ACEA eu...Daca se va prabusi avionul n-am sa mai pot fi niciodata. Mai bine va las parola. Poate vrea cineva sa continue sa scrie pe blogul asta. Agendele cu insemnari sunt in camera mea, usor de gasit. Poate gaseste inspiratie acolo. Poate bat campii...fara gratie. Port manusi negre. Ii plesnesc, apoi ii mangai, imi trag si mie o palma, imi scot manusile, le intind politicos mana, ne imbratisam apoi. Cum am spus...ne vedem joi.
Cine mi-a furat toamna?! Poate ca am ucis-o chiar eu, asa cum m-am straduit sa calc in picioare si alte anotimpuri inventate. Toamna aceasta, pentru prima data, nu a mai fost a mea. Am gonit-o din suflet si i-am calcat cu raceala frunzele care altadata mi se pareau calde in moartea lor, care imi alintau picioarele si ochii. Toamna aceasta am simtit frunzele reci, am simtit in suflet zgomotul acela ascutit si adanc atunci cand am calcat-o si...m-am simtit vinovata. Vinovata ca nu i-am mai scris, vinovata ca am fost tentata sa o iubesc si am respins-o...a trebuit sa ma lupt cu ea sa n-o mai simt...atat de frumoasa, atat de vie cu frunzele-i care ma fac sa umplu de ea.
Plec sa o caut...
Scriu acum repede, repede, cat sunt plina de nervi, pentru ca in scurt timp o sa-mi treaca si o sa-mi fie mai greu sa scriu din amintiri. Asadar, in seara aceasta urasc Photoshopul. Aproape doua ore mi-a dat batai de cap si, intr-un final, m-am lamurit. Era ceva oarecum important pentru mine, niste poze de modificat, pe care am reusit sa le modific, dar numai dupa ce am varsat si vreo doua lacrimi (vorbesc serios) de draci ca nu-mi iesea ce vroiam. Acum...ce sa zic? Poate m-am smiorcait putin si din cauza ca nu am mai plans de incredibil de mult timp. Cu siguranta este vorba si despre faptul ca m-am abtinut, poate, sa plang atunci cand trebuia, iar acum, un lucru minor, m-a facut sa reactionez.
Ciudata carte. Tocmai de aceea imi place. Acum sunt la pagina 189. Abia astept sa ma asez in pat sa vad cu ce ma mai socheaza (aici exagerez putin), pentru ca, practic, autorul asta face - te amuza si te socheaza si reuseste sa faca asta simultan.
Imi pare rau, dar nu ma pot abtine si trebuie sa impart chestia asta cu voi. Poate voi fi judecata ca fiind perversa, nebuna sau...nu mai zic eu cum, dar o zic pentru ca asta gandesc si pe acest blog sunt eu insami indiferent de consecinte. Considerati randurile acestea ca fiind o paranteza...mai mare.
Durere, fii cuminte şi nu-ţi ieşi din fire,
Doreai să vină seara? Priveşte-o, a venit!
În vînătă-nnoptare oraşul s-a-nvelit,
Dînd unora odihnă, şi altora mîhnire ...
În vreme ce mulţimea de muritori mişei,
Sub bicele Plăcerii, călău fără-ndurare,
Culege remuşcarea la josnica serbare,
Durerea mea, dă-mi mîna, noi să fugim de ei!
Hai să fugim! Priveşte cum anii morţi se pleacă,
În straie-mbătrînite pe-al cerului pridvor!
Regretul cum se-nalţă din ape zîmbitor!
Şi soarele cum scade sub boltă să se culce...
Şi ca un lung linţoliu din Orient cum pleacă...
Auzi, auzi tu scumpo cum vine noaptea dulce?
De ce visez noaptea atat de des ca sunt evreica? Oare din cauza ca bunicul se tragea din nemti si bunica din tigani?? Sau pentru ca sunt blonda? :)
Am ce RASFOI zilele acestea. Noaptea am ce face, CITESC lucruri mai importante.
Au aparut saptamana asta cele doua topuri. Adevarul este ca le cam asteptam. Unii sunt BOGATI si sunt 300, altii sunt MILIARDARI si sunt 500. Majoritatea, o apa si-un pamant.
“Blogurile si site-urile care pun linkuri catre videoclipuri sau melodii preluate de pe YouTube, Trilulilu si alte site-uri similare si care contin bannere platite sau gratuite pentru a promova servicii si produse, ar putea fi nevoite sa plateasca remuneratii foarte mari pentru drepturi de autor, conform unor proiecte de metodologii discutate in prezent sub egida Oficiul Roman pentru Drepturi de Autor, avertizeaza, intr-o scrisoare adresata HotNews.ro, Dan Virtopeanu, director general Voxline Communication si membru fondator al asociatiei de profil ARONSA.”
Citesti mai multe aici:
http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-4812502-orda-acuzat-vrea-ceara-nedrept-bani-pentru-clipurile-preluate-youtube-sau-alte-site-uri-similare.htm?cfnl=
Pe parcurs vor mai aparea si alte poze pe care le-am facut la inundatiile din primavara - vara anului 2006
Azi dimineata. In drum spre serviciu. Acelasi traseu, tot inainte pe trotuarul din stanga. Era cald. Imi placea treaba asta. Aceleasi fetzte? Nu stiu. Poate. Obisnuiesc sa nu ma uit la oameni pe strada. Eram ocupata cu gandurile mele, iar mersul pe jos, oriunde, oricand, este una dintre putinele ocazii cand sunt eu cu mine, asa ca incercam sa ma concentrez pe asta. Si totusi, in toata aceasta indiferenta a mea fata de tot ce ma inconjura fizic (cu stricta referire la oameni), am avut cateva secunde de fericire, iar cand am realizat acest lucru si motivul am zambit, si nu am zambit doar in mine, ci am aruncat cu fericirea in toti si am simtit ca si ei m-au simtit. Doua adolescente imbracate traznit care au trecut pe langa mine razand si povestind ceva, alte trei stateau pe o banca si rasfoiau o revista si un nene, modest imbracat, savura un pateu pe o alta banca, iar alaturi avea sprijinita de un copac bicicleta. Nu stiu de ce, dar pentru cateva secunde toate aceste imagini m-au facut sa ma simt vie, iar daca sentimentul a trecut repede, am incercat, totusi, sa zambesc intreaga zi (poate fara niciun motiv) si mi-a iesit. Am sa repet figura maine si...de acum incolo.
http://www.youtube.com/watch?v=5hDWGMuH46Y
Beautiful winter comes from the sky
It's the perfect time...it's the perfect time...to die
You know i'm there in the snow...
So look in my eyes
Covered by ice
All my tears are like stones
There is music in my bones
Look in my nose...the breath is frozen
All inside me it's like the stones
There is music in my bones.....................................
I'm happy now-You don't see me how
I'll take care of you-You don't care...about meee
Meet me at the end of the sky
I'll teach you how to die
You know...i'm there in the snow...
So...look in my...eyes
http://www.youtube.com/watch?v=cyMcv1sOPhc
Doua fraze lungi, pentru ca asta urmeaza - doua fraze lungi de pe vremea cand incheiam liceul (defapt, am vrut sa vad cat pot sa lungesc o fraza). Am vrut sa scriu doar una, dar mai aveam un strop de asa - zisa inspiratie.Visul? Inca mai visez ca o sa pot scrie vreodata...
Imi desfac aripile in zbor de pescarus atins de roua in mijlocul furtunii din sufletele oamenilor aprinsi de blesteme si sparte de colturile abisului in care se duc nestiind ca viata nu iarta pacatul desfranarii dus la inimaginabil, plutind pe ganduri patate de puritatea necunoscutilor care s-au nascut pentru a-si sacrifica ochii, pentru a-i orbi cu pacatele noastre. Aruncati-ne in cenusa timpului care a trecut inainte de vreme, n-a avut copilarie si n-a avut prieteni sau eroi si care s-a scaldat in ploi fierbinti de patima, de necunoscut si de dorinta de cunoastere, care s-a imbatat cu nebunia oamenilor de pretutindeni si de nicaieri, cu moartea si viata lor - nesfarsit lant de slabiciuni, pe care-l acceptam si care ne place fiindca ne hraneste noptile cu vise, ne fura mintile si le duce in locuri in care trupurile noastre nu pot ajunge, si atunci suntem pierduti, nebuni si fericiti.
http://www.youtube.com/watch?v=GW-lGhj6T68&feature=related
Tot nu stiam eu cu ce sa incep acest blog (al patrulea, de altfel, dar niciunul facut public in vreun fel) asa ca am sa incep cu inceputul, respectiv, ziua de azi, luni, 13 octombrie 2008. Am primit trei vesti bune, niciuna care ma priveste, dar care m-au bucurat si, in acelasi timp, m-au pus pe ganduri (sau nu). In ordine cronologica, prima ar fi aceea ca un amic de-al meu se casatoreste (in fata lui Dumnezeu, caci in fata celuilalt asa-zis Dumnezeu al oraselor, si anume, primarul "care este" a facut-o deja). Se casatoreste sambata aceasta si va fi balamuc mare in micul meu oras de pe malul Borcei, pentru ca va fi o nunta cu motociclisti. Mai...dar multi motociclisti, dupa cum mi-a povestit. Va fi prima de genul asta din cate stiu (si stiu bine, caci sunt informata) si abia astept sa vad ce va iesi. A doua veste ar fi aceea ca...un alt amic de-al meu se casatoreste. Joi a pus intrebarea, iar abia la anul, prin toamna va avea loc si nunta (sper, cu toate ca intr-un an se pot intampla multe). Iar a treia veste este legata de o prietena de-a mea, care m-a sunat sa ma anunte ca tocmai a aflat ca este insarcinata (sper sa fie gemeni hihihi). Asadar, numai de bine. Ma intrebam, la un moment dat, daca toate vestile astea ar trebui sa imi ridice semne de intrebare...o fi cazul sa...si eu sa?? no way. nu este cazul si asta pentru ca eu sunt ceva mai tanara decat amicii mei despre am povestit, asa ca am tot timpul. Si daca tot vorbeam de vesti bune...cred ca am primit si una pentru mine, dar e cu bataie lunga. Am fost contactata de o revista online pentru un post de redactor la care am aplicat saptamana trecuta. Trebuie acum sa dau un interviu online si daca il trec cu brio urmeaza cel face-to-face. Probabil ca am sa revin cu amanunte.
Si uite asa, na ca s-a petrecut si primul post. Acum sa vedem daca am sa si anunt pe cineva despre existenta acestui blog ca sa si citeasca despre campii mei batuti cu gratie...cu sau fara?
