sâmbătă, 6 iunie 2009
Cred ca am ajuns la un punct (sau doar un moment care va trece maine dimineata cand ma voi trezi) in care confund resemnarea cu maturitatea. Stiu ca exista amandoua, in acelasi timp, strans legate una de alta, ca doua cirese gemene, pe care le cauti cu disperare intr-o farfurie plina. Si ma simt resemnata, constat lucruri si nu-mi mai pasa la fel de mult, apoi ma mint (?) ca defapt sunt matura si privesc aceste lucruri altfel, ca le-am mai trait de o mie de ori, ca nu mai pot avea asupra mea aceleasi efecte ca altadata, ca ma prefac...ca nu le vad, nu le simt, nu le traiesc, nu sunt ale mele...ca nu exista, apoi le inventez, le sterg din memorie, le dau si altora cate putin din ele, tin in mine, le pastrez, arunc aici cu vorbe, arunc...cu fara noima, cu neintelesuri, cu intelesurile tale, arunc prosopul de pe mine si trag tricoul pentru ca a venit ceasul somnului, al monstrilor si odata cu ei vine si sfetnicul cel bun, vine starea de veghe, vine impacarea, resemnarea...sau este doar maturizarea...
