vineri, 25 februarie 2011
...si totusi vine o vreme cand parca obosesti sa te mai exprimi, sa te arati lumii asa cum esti...si lasi, ocazional, sa-ti ia locul altceva. Si ceva pune stapanire pe mintea ta si trupul tau si poate si pe sufletul pe care incerci sa-l indesi cu bocancii undeva, in adanc, oriunde, numai sa nu va intalniti o vreme. Si uneori ai senzatia ca doua persoane traiesc in acelasi trup si te pierzi de tine...de cealalta, te confunzi, devii poate una cu ea, ai vrea s-o gonesti, dar nu mai pleaca, iar in final nu mai stii cine este una si CE este cealalta. Si traiti impreuna in acelasi trup si in aceeasi minte pentru ca tu ai invitat-o acolo, ba chiar ai insistat sa vina, fara sa-ti imaginezi vreo clipa ca poate ai vrea ca la un moment dat sa plece si nu vei mai scapa. Ca sa te impaci cu ideea asta iti imaginezi ca poate a fost acolo mereu. Cauti scuze, motive, pretexte, explicatii, logica...dar defapt...poate ar fi mai usor sa te impaci cu ea. E o idee care poate nu iti place, dar pare a fi o solutie...si incerci. Incerci sa te impaci cu ea, caci doar impartiti acelasi acoperis. Incerci sa fii ca ea, incerci sa o faci pe ea sa fie ca tine, dar de fiecare data apare un punct cand totul devine haos. Si parca ai lua-o de la capat iar si iar.
Si din nou vine o vreme cand parca obosesti sa te mai exprimi, sa te arati asa cum esti. Si revii la ea. Si constati ca ea a fost mereu acolo, dar nu ca o piedica, asa cum ai vazut-o tu mereu, ci ca un refugiu. Si de fiecare data ea te-a scapat si ti-a oferit salvare cand oboseai sa te arati asa cum esti. (neterminat...nici nu cred ca va fi vreodata terminat)
