sâmbătă, 27 martie 2010
Cred ca am prostul obicei de a privi mereu lucrurile dintr-o cu totul alta persectiva decat cea...obisnuita sa spunem (si mai am, desigur, un alt prost obicei de a edita posturi si de a nu le publica).
M-a trasnit acum ideea ca...si intru direct in problema...starea noastra de jale, de plangere...de dor fata de o persoana apropiata care a murit porneste dintr-un mare egoism. Da,egoism...pentru ca NOI nu ne simtim bine ca persoana respectiva a decedat, pentru ca NOUA ne este dor, pentru ca vietile NOASTRE ne sunt date, poate, peste cap de decesul acelei persoane, pentru ca NOI nu mai putem dormi, pentru ca NOI nu mai putem manca, pentru ca NOI nu ne mai putem concentra...pentru ca tot NOI vom uita, cu timpul, acea persoana...mai devreme sau mai tarziu. Si asta pentru ca, pur si simplu, asta este mersul lucrurilor.
Si asta ma duce cu gandul la moartea mea si la cum as vrea sa ramana lumea in urma mea. La cum as vrea sa ramana in perioada imediat urmatoare, caci mai tarziu totul va fi regula pentru restul,care vor da uitarii existenta mea. Asa ca vreau stare de bine in urma mea, oricat de stupid ar suna pentru unii, vreau ca cei pe care-i las in urma sa se bucure si sa rada cand vorbesc despre mine. Nu vreau lacrimi, nu vreau regrete, vreau linistea lor la gandul ca eu sunt bine unde voi pleca. Vreau sa-si imagineze ca m-am mutat si ca nu ma voi intoarce prea curand. Sa-si imagineze ca am parasit tara.
Apoi, dupa scurt timp de pareri de rau ca am plecat, le permit sa ma dea uitarii...................................................................................................................................................................
